marți, 24 februarie 2009

AUDITUL INTERN – O NOUĂ PROFESIE

1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA AUDITULUI INTERN
Termenul de audit provine din limba latină de la cuvântul audit-auditare, care are semnificaţia„a asculta”, dar despre audit se vorbeşte de pe vremea asirienilor, egiptenilor, din timpul domniei lui Carol cel Mare sau al lui Eduard I al Angliei. Activităţi de audit s-au realizat în decursul timpului şi în România, dar purtau alte denumiri.
Pentru a se distinge între auditorii cabinetelor de audit extern şi cei ai organizaţiei supuse auditului, primii au fost numiţi auditori externi, iar cei din urmă au fost numiţi auditori interni, deoarece făceau parte din întreprindere.
Aceste schimbări au fost benefice deoarece auditorii externi nu mai îşi încep activitatea de la zero şi pornesc de la rapoartele auditorilor interni, la care adaugă noi constatări rezultate prin aplicarea procedurilor specifice şi apoi efectuează certificarea conturilor organizaţiei auditate.
Cu timpul, auditorii externi au renunţat în totalitate să mai efectueze acţiuni de inventariere şi de inspectare a conturile clienţilor şi au început să realizeze analize, comparaţii şi să justifice cauzele eşecurilor, să dea consultaţii şi soluţii, pentru cei care erau responsabili, pentru activitatea întreprinderii. În acest fel, în timp, s-au stabilit obiective, instrumente şi tehnici şi sisteme de raportare distincte pentru auditorii interni, comparativ cu auditorii externi.
Noua funcţie de audit intern va mai păstra mult timp conotaţiile financiar-contabile în memoria colectivă, datorită eredităţii sale, respectiv activitatea de certificare a conturilor.
Rolul şi necesitatea auditorilor interni a crescut continuu şi a fost unanim acceptat, motiv pentru care aceştia au simţit nevoia de a se organiza şi de a-şi standardiza activităţile practice.
În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului financiar, însă cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern. În prezent, există o problemă cu înţelegerea sistemului de control intern, care fiind obiect al auditului intern, înglobează toate activităţile de control intern realizate în interiorul unei entităţi şi riscurile asociate acestora.
În acelaşi timp, trebuie înţelese corect şi noţiunile de control extern şi audit extern, care funcţionează într-o economie de piaţă concurenţială, cum este şi cea românească.
Scopul iniţial al Institutului Auditorilor Interni – I.I.A. a fost acela de standardizare a activităţii de audit intern, plecând de la definirea conceptelor, stabilirea obiectivelor şi continuând cu organizarea şi exercitarea acestuia.
În timp, a avut loc o deplasare a obiectivelor auditului intern, respectiv de la furnizarea de informaţii pentru manager, spre o colaborare cu auditul extern, căruia îi asigură o materie primă prelucrată, devenind totodată o activitate de sine stătătoare.
Începând din 1950, I.I.A. a emis norme proprii de audit intern, diferite de cele ale auditului extern. În timp, acestea s-au generalizat şi din 1970 au devenit standarde de audit intern, care sunt întro permanentă mişcare datorită evoluţiei societăţii ce se confruntă mereu cu noi provocări.
În ciuda unei evoluţii spre o implicare mai mare în asistenţa managerială, construită piatră cu piatră, edificiul funcţiei de audit intern suferă datorită unor contradicţii şi disfuncţii inerente oricărui început.
Auditul intern îşi va atinge obiectivele dacă există un sistem de control intern organizat,formalizat, periodic, constituit din: standarde şi norme profesionale, ghiduri procedurale, coduri deontologice (nu etice), care să susţină morala profesiunii de audit, având în vedere faptul că auditorul trebuie să fie în afara oricăror bănuieli, „precum soţia Cezarului”.
Auditorii interni şi managerul trebuie priviţi ca parteneri şi nu ca adversari, având aceleaşi obiective, printre care eficacitatea actului de management şi atingerea ţintelor propuse. Managerii trebuie să înţeleagă recomandările auditorilor, să perceapă ajutorul pe care îl primesc pentru stăpânirea riscurile care apar şi evoluează continuu.
Auditul intern este considerat ca fiind ultimul nivel al sistemului de control intern al entităţii. Auditorii interni izolaţi sunt ineficienţi şi de aceea ei trebuie să lucreze în echipă.
Competenţele profesionale ale auditorului intern produc adevărate beneficii pentru entitate,printr-o evaluare sistematică, pe baza standardelor de audit şi a celor mai bune practici, a politicilor,procedurilor şi operaţiilor realizate de entitate.
Auditul intern prin activităţile pe care le desfăşoară adaugă valoare, atât prin evaluarea sistemului de control intern şi analiza riscurilor asociate activităţilor auditabile, cât şi prin recomandările cuprinse în raportul întocmit şi transmise în scopul asigurării atingerii obiectivelor organizaţiei.
Destinatarii rapoartelor de audit intern pot să ţină sau nu cont de recomandările auditorilor, însă ei ştiu că atunci când nu ţin cont de ele îşi vor asuma unele riscuri.
Auditul intern nu poate da un certificat că toate activităţile sunt protejate sau că nu există disfuncţii, din singurul motiv important - relativitatea controlului intern - care este obiectul său deactivitate.
Auditorii interni evaluează sistemul de control intern al entităţii şi dau o asigurare rezonabilă managementului general referitoare la funcţionalitatea acestuia.
Auditul intern este o profesie care s-a redefinit mereu de-a lungul anilor, din dorinţa de a răspunde necesităţilor în continuă schimbare ale entităţilor. Axat, la început, pe probleme contabile, obiectivele auditului intern s-au deplasat spre depistarea principalelor riscuri ale entităţilor şi evaluarea controlului intern al acestora.
Activitatea compartimentului de audit intern se află într-o relaţie de complementaritate cu Comitetul de Audit, respectiv:
• auditul intern oferă Comitetului de Audit o analiză imparţială şi profesionistă asupra riscurilor organizaţiei şi contribuie la îmbunătăţirea informării sale şi a Consiliului de administraţie, în ceea ce priveşte securitatea acesteia;
• Comitetul de Audit garantează şi consacră independenţa auditului intern.
În acest fel, cele două structuri contribuie la guvernarea eficientă a organizaţiilor, dar în moduri de abordare diferite.
Profesia de audit intern se bazează pe standarde de audit intern şi pe standardele de implementare sau de bună practică, recunoscute în întreaga lume, care se adaptează la particularităţile legislative şi de reglementare ale fiecărei ţări, în vederea respectării regulilor specifice ce guvernează diferite sectoare de activitate şi cultura organizaţiei respective.
Cunoaşterea şi aplicarea acestui cadru de referinţă oferă organizaţiilor şi organismelor de reglementare o asigurare privind nivelul de profesionalism al auditorilor interni. Nerespectarea lor nu înseamnă numai să te situezi în afara profesiei, dar mai ales să te privezi de un mijloc de a fi mai eficace şi mai credibil. Amatorismul nu poate să funcţioneze în auditul intern, ci doar o abordare sistematică şi metodică poate aduce un plus de valoare organizaţiilor.

2. DEFINIREA CONCEPTULUI DE AUDIT INTERN
Funcţia de audit intern a cunoscut transformări succesive până la stabilizarea definirii conceptului. Aceste abordări progresive au scos în evidenţă o serie de elemente, care trebuie reţinute pentru conturarea cadrului în care se înscrie auditul intern.
Din analiza evoluţiei funcţiei auditului intern, până în prezent, putem aprecia următoarele elemente de implicare în viaţa entităţii auditate, şi anume:
- consiliere acordată managerului;
- ajutorul acordat salariaţilor, fără a-i judeca;
- independenţă şi obiectivitate totală a auditorilor.
a) Consiliere acordată managerului
Auditul intern reprezintă o funcţie de asistenţă a managerului, pentru a-i permite să-şi administreze mai bine activităţile. Componenta de asistenţă, de consiliere ataşată auditului intern îl distinge categoric de orice acţiune de control sau inspecţie şi este unanim recunoscută ca având tendinţe de evoluţie în continuare.
Auditul intern este aproape de fiecare responsabil, precum agentul fiscal care consiliază şi rezolvă problemele legate de impozite si taxe. Responsabilul, managerul este consiliat de auditorul intern pentru a găsi soluţii de rezolvare a problemelor sale, într-o cu totul altă manieră, în sensul că prin dispoziţiile luate să asigure un control mai bun al activităţilor, programelor şi acţiunilor sale.
Profesionalismul auditorului intern este arta şi maniera de a emite o judecată de valoare asupra instrumentelor şi tehnicilor folosite, cum ar fi: reguli, proceduri, instrucţiuni, sisteme informatice, tipuri de organizare ş.a., care reprezintă ansamblul activităţilor de control utilizate de managerul instituţiei sau responsabilul unui loc de muncă, recunoscut de specialişti drept control intern.
Rolul auditorului intern este acela de a asista managerul pentru abordările practice succesive deja elaborate şi prin analiza ansamblului să contribuie la îmbunătăţirea sistemului de control intern şi a muncii cu mai multă securitate şi eficacitate.
În consecinţă, se acceptă unanim că auditorul intern consiliază, asistă, recomandă, dar nu decide, obligaţia lui fiind de a reprezenta un mijloc care să contribuie la îmbunătăţirea controlului pe care fiecare manager îl are asupra activităţilor sale şi a celor în coordonare, în vederea atingerii obiectivelor controlului intern. Pentru realizarea acestor atribuţii auditorul intern dispune de o serie de atuuri faţă de management, şi anume:
- standarde profesionale internaţionale;
- buna practică recunoscută în domeniu, care îi dă autoritate;
- tehnici şi instrumente, care-i garantează eficacitatea;
- independenţa de spirit, care îi asigură autonomia să conceapă ipoteze şi să formuleze recomandări;
- cercetarea şi gândirea lui este detaşată de constrângerile şi obligaţiile unei activităţi permanente de gestionare zilnică a unui serviciu;

b) Ajutorul acordat salariaţilor fără a-i judeca
Într-o entitate în care auditul intern face parte din cultura organizaţiei acesta este acceptat cu interes, dar într-o entitate care se confruntă cu riscuri potenţiale importante, cu absenţa conformităţii cu reglementările de bază, cu o eficacitate scăzută şi o fragilitate externă a acesteia, datorită deturnărilor de fonduri, dispariţiei activelor sau fraudă, este evident că managerul respectiv va fi judecat, apreciat, considerat în funcţie de constatările auditorului intern.
Într-un caz standard, misiunea de audit intern poate să evidenţieze ineficacitate, redundanţă în sistem sau posibilităţi de îmbunătăţire a activităţilor/acţiunilor, dar există mai multe motive pentru care managementul nu trebuie să fie pus direct în discuţie:
• Obiectivele auditului intern au în vedere un control asupra activităţilor, care să conducă la îmbunătăţirea performanţei existente şi nu la judecarea acestuia, aşa cum specialistul în fiscalitate ajută la o mai bună aplicare a regimului fiscal. Chiar dacă responsabilul este judecat în urma rapoartelor sale de audit, acesta nu este obiectivul auditului intern.
• Realizările auditului intern nu trebuie puse în discuţie de cel auditat, iar dacă totuşi acest lucru este făcut să se efectueze într-o manieră pozitivă. Spre exemplu, este cazul unei insuficienţe, nereguli importante descoperită de auditorul intern, care imediat o aduce la cunoştinţa managerului şi
pe care acesta o va soluţiona fără întârziere. În acest caz, disfuncţia semnalată prin raportul de audit intern a dus la o acţiune corectivă, care a avut ca rezultat şi aprecierea auditorului ca un responsabil dinamic şi eficace.
• Responsabilităţile auditorului intern trebuie să aibă în vedere că adesea analiza cauzelor unei nereguli scoate la iveală existenţa unor puncte slabe care îşi au originea în insuficienţe asupra cărora responsabilul nu are un bun control. Cu această ocazie, se observă că soluţiile trebuie să vină pe cale ierarhică sau chiar de la nivelul organizaţiei, dacă sunt probleme de dimensiune culturală, de
formare profesională, de buget, de organizare, de natură informatică ş.a.
Această situaţie paradoxală, adesea întâlnită îi stimulează logica celui auditat care constată că auditorul intern confirmă insuficienţele semnalate chiar de el.
Din prezentarea de mai sus, rezultă că în aceasta constă consilierea concretă şi fără echivoc acordată managerului de catre auditorii interni;

c) Independenţa totală a auditorilor interni
Funcţia de audit intern nu trebuie să suporte influenţe şi presiuni care ar putea fi contrare obiectivelor fixate. Standardele profesionale de audit intern definesc principiul independenţei sub două aspecte:
- independenţa compartimentului în cadrul organizaţiei, de aceea el trebuie să
funcţioneze subordonat celui mai înalt nivel ierarhic;
- independenţa auditorului intern, prin practicarea obiectivităţii, adică auditorii interni trebuie să fie independenţi de activităţile pe care le auditează.
Independenţa auditorilor interni trebuie să aibă la bază eliminarea practicii de supraîncărcare a auditorilor cu lucrări care nu ar trebui să le revină lor.
Spre exemplu: definirea de reguli şi proceduri de lucru, exercitarea acţiunilor de evaluare şi supervizare ale salariaţilor, chiar şi temporar, participarea la
elaborarea sistemelor informatice, activitatea de organizare, acţiuni de control financiar propriu-zis sau inspecţii ş.a.
Fenomenul cel mai grav care rezultă de aici este că auditorii aflaţi în această situaţie nu mai pot audita domeniul respectiv, deoarece şi-au pierdut independenţa şi obiectivitatea. Dacă apar asemenea cazuri, mai ales la entităţi mici şi mijlocii, când din motive structurale suntem obligaţi să încredinţăm
auditorilor asemenea acţiuni, se impune să evaluăm riscurile şi consecinţele inevitabile în timp.
Independenţa şi obiectivitatea sunt abateri de la funcţia de audit intern, care dăunează eficacităţii şi rigorii muncii de audit. Spre exemplu: Trebuie să avem în vedere că nu putem fi medic şi pacient în acelaşi timp, fără să stabilim un diagnostic cel puţin subiectiv.
Respectarea standardului privind independenţa presupune unele reguli:
• auditul intern nu trebuie să aibă în subordine vreun serviciu operaţional;
• auditorul intern să poată avea acces în orice moment la persoanele de la toate nivelele
ierarhice, la bunuri, la informaţii, la sistemele electronice de calcul;
• recomandările pe care le formulează să nu constituie în nici un caz măsuri obligatorii
pentru management.
Organizarea funcţiei de audit intern în subordinea nivelului ierarhic cel mai înalt nu este suficientă; mai trebuie ca fiecare, în cadrul activităţii sale, să poată da dovadă de obiectivitate, acesta fiind de altfel unul din principiile fundamentale ale codului deontologic. A fi obiectiv înseamnă să realizezi o apreciere în totală neutralitate, înseamnă a nu avea idei preconcepute, ci o atitudine imparţială. De aceea, standardele profesionale consideră că obiectivitatea este afectată şi atunci când auditorul auditează o entitate/ activitate/program a cărei responsabilitate şi-a asumat-o în cursul timpului.
Realizând că idealul absolut nu va fi atins nici în audit, de aceea vorbim despre riscul de audit, un risc rezidual după trecerea auditorului intern. Obiectivitatea rămâne scopul care trebuie atins, fiecare având datoria să facă tot posibilul pentru a se apropia cât mai mult de acest deziderat.
Independenţa şi obiectivitatea este deseori controversată, mai ales de către auditorii interni care nu înţeleg această independenţă atunci când se află într-o structură ierarhică.
În realitate, independenţa auditorului intern este supusă unei duble limitări:
• auditorul intern, ca orice responsabil din organizaţie, trebuie să se conformeze strategiei şi politicii direcţiei generale;
• auditorul intern trebuie să fie independent în exercitarea funcţiei sale, dar respectând standardele de audit intern. Aceasta este o limitare deontologică, dar neînsoţită de sancţiune, şi de
aceea auditorul intern trebuie să-şi impună în mod conştient respectarea standardelor profesionale.
Din această succintă prezentare rezultă că, în materie de independenţă, nu este suficientă nici ataşarea structurii de audit la cel mai înalt nivel ierarhic, şi nici urmărirea realizării obiectivităţii.
Practica în domeniu ne arată că adevărata independenţă a auditorului intern o constituie profesionalismul său, deoarece dacă este un profesionist va descoperi disfuncţii importante, va face recomandări pertinente şi se va implica în viaţa organizaţiei prin îmbunătăţirea performanţelor acesteia.
Definirea elementelor de ancorare în viaţa entităţii a funcţiei de audit ne permite să trecem la prezentarea conceptului de audit intern. Aşa cum am arătat au existat mai multe definiţii de-a lungul timpului.
Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele, evaluând, printr-o abordaresistematică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control şi de conducere a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.
În Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern din România este adoptată definiţia dată deI.I.A., în anul 1999. Marea majoritate a profesioniştilor în domeniu sunt de acord că această formulare mai poate fi reevaluată, dar în acest moment este satisfăcătoare şi exhaustivă din punct de vedere al
conţinutului.

Niciun comentariu: